Domnia regelui George al V-lea, la începutul secolului al XX-lea, a fost martora unora dintre cele mai dramatice schimbări nu numai din istoria Marii Britanii, ci și din întreaga lume.

George al V-lea, fiul lui Eduard al VII-lea, nu se aștepta să devină rege. Abia după moartea fratelui său mai mare, prințul Albert Victor, la vârsta de 28 de ani, George a devenit moștenitor.

Prinții George și Albert Victor

În calitate de moștenitor al tronului, George avea întregul său viitor planificat, inclusiv căsătoria din 1893 cu Prințesa Mary de Teck, care cu doar un an înainte fusese logodită cu fratele său, Prințul Albert.

În tinerețe, George și-a petrecut viața servind în marină, o experiență care avea să-i modeleze dramatic caracterul, însă, după moartea fratelui său, va fi nevoit să se retragă din armată și să-și reia o viață mai potrivită pentru cineva destinat să fie rege.

Căsătoria sa cu logodnica fratelui său s-a dovedit a fi destul de reușită, iar viața domestică a vieții regale de la Palatul St James a devenit în curând o a doua natură. La vremea sa, la fel ca și tatăl său, avea să participe la multe activități sportive ale înaltei societăți, cum ar fi tirul și golful, mai degrabă decât la ceva deosebit de intelectual.

Totuși, spre deosebire de tatăl său, nu i s-a refuzat oportunitatea de a se implica în viața regală și a avut acces direct la documente și informații atunci când tatăl său a devenit regele Edward al VII-lea în 1901.

După moartea bunicii sale, regina Victoria, în 1901, George a devenit Prinț de Wales, moștenitor al tronului tatălui său. Doar nouă ani mai târziu, la moartea tatălui său, George a devenit rege al Regatului Unit și al dominionilor britanici, precum și împărat al Indiei, titluri pe care le va deține până la moartea sa, în 1936.

Imediat ce a devenit rege, a moștenit o criză constituțională lăsată în urmă de tatăl său. O astfel de situație se referea la problema dreptului de veto al Camerei Lorzilor asupra legilor din Camera Comunelor.

George știa că era de datoria sa să rămână neutru și obiectiv, însă luptele politice interne au devenit greu de gestionat și în 1910 a încheiat un acord secret pentru a crea mai mulți colegi liberali pentru a promova Legea Parlamentului. După cum s-a dovedit, un astfel de acord nu a fost necesar, deoarece o victorie a liberalilor în alegerile care au urmat, combinată cu faptul că Lorzii au cedat presiunilor, a permis caLegea Parlamentului să treacă fără dificultăți.

Cu toate acestea, problemele nu s-au terminat pentru George al V-lea, care se va simți trădat de anunțul făcut de Asquith în anul următor cu privire la acordul său secret, punând astfel sub semnul întrebării competențele sale de a-și îndeplini îndatoririle politice în calitate de rege.

Regele George al V-lea a reușit să treacă peste mai multe crize în timpul domniei sale, însă nimic nu a putut înăbuși climatul tot mai puternic de ostilitate politică și militară de pe continent, cu Kaiserul Wilhelm al II-lea la conducere.

În timpul domniei lui George, un conflict european va avea loc în curând și va deschide o eră a ideologiilor politice extreme, ca să nu mai vorbim de mișcările de independență în creștere, care au câștigat teren în ceea ce era acum un Imperiu Britanic vast și întins. Aceasta a fost o perioadă de criză, conflict și schimbări dramatice.

După ce a rezolvat problema constituțională inițială a veto-ului Lorzilor la începutul domniei sale, s-a ivit o a doua dilemă sub forma reglementării interne a Irlandei.

La acea vreme, o astfel de problemă părea să declanșeze un război civil, cu o divizare între cei care doreau un stat irlandez nou și independent și cei cu tendințe loialiste.

În iulie 1914, regele a convocat o Conferință a Mesei Rotunde la Palatul Buckingham, încercând un fel de mediere pentru ca toate părțile să-și rezolve diferendele. Din păcate, problema irlandeză avea să devină și mai complexă, chiar și după Marele Război, când s-a acordat independența Irlandei.

În timp ce se confrunta cu provocări interne la începutul domniei sale, George era pe cale să se confrunte cu o amenințare mult mai mare, Primul Război Mondial.

George al V-lea a încercat să negocieze cu vărul său, Kaiserul Wilhelm al II-lea, într-un ultim efort de a evita conflictul, însă, până în august 1914, inevitabilitatea războiului părea prea evidentă.

Izbucnirea războiului a pus capăt unei perioade de relativă stabilitate și pace. George însuși va rămâne o figură importantă pe toată durata războiului, vizitând Frontul de Vest în șapte rânduri și împărțind decorații unui număr de aproximativ 60.000. Prezența sa a fost importantă pentru moral, iar vizitele sale în spitale și fabrici de război din Marea Britanie au fost bine primite.

În octombrie 1915, pe când se afla într-una dintre vizitele sale pe Frontul de Vest, a fost implicat într-un accident în care a fost aruncat de pe cal, o rană care i-a afectat sănătatea pentru tot restul vieții.

George al V-lea a jucat un rol principal în evenimente, care a fost pus sub semnul întrebării doar atunci când, în 1917, a anulat decizia lui Lloyd George de a-i permite țarului Rusiei, un alt văr al lui George, să vină în Anglia. Această decizie a fost motivată de temerile pentru propria poziție: un moment de autoconservare pentru rege care l-a condamnat pe vărul său la soarta sa în Rusia.

Regele George al V-lea (dreapta) vizitează Frontul de Vest, 1917

Între timp, ca reacție la sentimentul antigerman care a dominat conflictul, George și-a schimbat numele din Saxe-Coburg în Windsor în 1917.

Din fericire, pentru Marea Britanie și George V, la numai un an mai târziu a fost declarată victoria și a existat o euforie națională imediată pentru că a supraviețuit unei astfel de încercări. Totuși, după catharsis, realitatea vieții postbelice a început să se instaleze.

În mod remarcabil, Imperiul Britanic a rămas intact, spre deosebire de Rusia, Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman, care s-au dezintegrat în această perioadă.

Între timp, preeminența Marii Britanii în cursa pentru superioritate globală părea să fie tot mai amenințată de o Americă în plină ascensiune.

Totuși, în cea mai mare parte, Marea Britanie și coloniile sale nu au fost afectate atât de mult după război, așa cum au fost alte mari țări europene.

În Marea Britanie, statul liber irlandez a fost proclamat în 1922, ceea ce, din păcate, a marcat doar începutul dificultăților care au continuat să apară în regiune. În plus, scena politică a fost foarte schimbată, deoarece în 1924 a avut loc un moment istoric, când a fost ales primul guvern laburist, condus de prim-ministrul Ramsay MacDonald.

Marea Britanie și lumea se schimbau, fie că a fost sau nu alegerea sa. Se făceau progrese sociale, economice și politice, atât de mult încât, până la sfârșitul domniei sale, perspectiva independenței unora dintre domniile britanice părea din ce în ce mai probabilă.

Până în 1931, națiuni precum Australia, Noua Zeelandă, Canada și Africa de Sud au înregistrat noi progrese în ceea ce privește statutul lor de independență, în timp ce figura regelui era încă bine stabilită. Autonomia era acum la ordinea zilei, iar George va trebui să accepte numirea primului guvernator general non-britanic al Australiei în 1930.

În timp ce unele dintre teritoriile care compuneau imperiul au reușit mai ușor să iasă din ghearele controlului politic britanic, alte națiuni aveau să urmeze o cale mai dramatică. În timp ce Australasia deschidea calea, India părea și ea neliniștită de independență și autoguvernare.

Greva generală din 1926.

La noi în țară, crizele din anii '20 au lovit puternic Marea Britanie și publicul larg. Evenimentele care au precipitat greva generală din 1926, împreună cu prăbușirea Wall Street și depresia care a urmat, au lăsat în urmă o serie de distrugeri sociale și economice.

Rolul regelui în această situație era acela de figură de stil, de persoană care făcea apel la calm și rațiune, încercând în același timp să adere cât mai mult posibil la cerințele și dorințele guvernului.

George al V-lea a reușit să navigheze prin aceste momente de conflict, criză și haos și să rămână relativ nealterat de această experiență. La sfârșitul domniei sale, exista încă o mare afecțiune pentru rege și monarhie în general, manifestată în mod evident în 1935 prin sărbătorirea Jubileului de Argint, care a reflectat popularitatea sa.

O mare parte din ceea ce a evoluat în această perioadă a ajutat la pregătirea monarhiei și a relației acesteia cu publicul larg din zilele noastre. Un exemplu în acest sens este tradiția durabilă a mesajului de Crăciun, inițiată de George al V-lea printr-o transmisie radio în 1932. Acesta a fost un moment important și emblematic care a părut să creeze o punte între public și monarhie.

În timp ce sărbătorirea jubileului l-a făcut pe George să se simtă apreciat și iubit de public, sănătatea sa în declin a devenit în scurt timp centrul atenției, dominată de problemele de sănătate legate de fumat. A murit în 1936, lăsându-l pe fiul său cel mare să îi succeadă ca rege.

George al V-lea a fost un rege devotat, care a condus națiunea printr-o criză după alta. La sfârșitul domniei sale, lumea a apărut ca un loc foarte diferit, cu noi provocări și un nou climat social, politic și economic.

Jessica Brain este o scriitoare independentă specializată în istorie, stabilită în Kent și iubitoare a tot ceea ce este istoric.