Războiul Crimeii a izbucnit la 5 octombrie 1853, un conflict militar între Imperiul Rus, pe de o parte, și o alianță formată din Marea Britanie, Franța, Imperiul Otoman și Sardinia, pe de altă parte. Din cauza complexității războiului, acesta a fost purtat din diferite motive de către diferite părți, deoarece fiecare avea un interes în regiune.

Izbucnirea violențelor a apărut ca urmare a mai multor factori, printre care problema drepturilor minorităților creștine din Țara Sfântă, declinul general al Imperiului Otoman, care a dus la "chestiunea orientală" și rezistența britanicilor și francezilor la expansiunea rusă. Cu atât de mulți factori în joc, Războiul Crimeii s-a dovedit a fi inevitabil.

În anii care au precedat Crimeea, concurența dintre națiuni era acerbă, premiul fiind controlul asupra Orientului Mijlociu, ceea ce a fost suficient pentru a aprinde rivalitatea națională dintre Franța, Rusia și Marea Britanie. Franța a profitat deja de ocazia din 1830 de a ocupa Algeria și perspectiva unor noi câștiguri era tentantă. Împăratul francez Napoleon al III-lea avea planuri mărețe de a restabili splendoarea Franței pepe scena mondială, în timp ce Marea Britanie dorea să își asigure rutele comerciale către India și dincolo de ea.

"Chestiunea orientală", așa cum era cunoscută, a fost în esență o problemă diplomatică centrată pe Imperiul Otoman în declin, alte țări luptând pentru controlul fostelor teritorii otomane. Aceste probleme au apărut periodic, deoarece tensiunile din domeniile turcești au creat probleme între puterile europene care încercau să profite de dezintegrarea otomană.

În secolul al XIX-lea, în contextul în care Imperiul Otoman se afla în declin, Rusia era cea care părea să aibă cel mai mult de câștigat prin extinderea teritoriului său spre sud. În anii 1850, Marea Britanie și Franța și-au aliniat interesele cu cele ale Imperiului Otoman pentru a împiedica expansiunea Rusiei. Interesul reciproc a unit o alianță improbabilă de țări pentru a lupta împotriva perspectivei Rusieibeneficiind de pe urma otomanilor.

Încă de la începutul secolului al XIX-lea, Imperiul Otoman se confrunta cu provocări la adresa însăși existenței sale. Odată cu Revoluția sârbă din 1804, a avut loc eliberarea primei națiuni otomane creștine din Balcani. În deceniile următoare, Războiul de Independență al Greciei a pus și mai mult presiune asupra otomanilor în ceea ce privește forța militară și coeziunea politică. Otomanii purtau războaie pe mai multe fronturiși a început să cedeze controlul asupra teritoriilor sale, cum ar fi Grecia, atunci când aceasta a devenit independentă în 1830.

Cu numai un an înainte, otomanii acceptaseră Tratatul de la Adrianopole, care le permitea rușilor și navelor comerciale vest-europene accesul prin strâmtorile Mării Negre. Deși Marea Britanie și aliații săi occidentali au sprijinit Imperiul Otoman în diferite ocazii, rezultatul pentru imperiul în declin a fost o lipsă de control în politica externă. Atât Marea Britanie, cât și Franța aveau interese directe înMarea Britanie, în special, era îngrijorată de faptul că Rusia ar putea avea puterea de a avansa spre India, o perspectivă descurajantă pentru Regatul Unit, care dorea să evite să se confrunte cu o flotă rusă puternică. Frica, mai mult decât orice altceva, s-a dovedit a fi suficientă pentru a declanșa războiul.

Țarul Nicolae I

Între timp, rușii erau conduși de Nicolae I, care se referea la slăbirea Imperiului Otoman ca la "omul bolnav al Europei". Țarul avea mari ambiții de a profita de acest punct slab și a pus ochii pe Mediterana de Est. Rusia își exercitase o mare putere ca membru al Sfintei Alianțe, care funcționase în esență ca poliție europeană. În Tratatul de la Viena din 1815, aceasta fuseseDin punctul de vedere al rușilor, aceștia se așteptau să fie ajutați în rezolvarea problemelor provocate de dezintegrarea Imperiului Otoman, dar Marea Britanie și Franța aveau alte idei.

Deși au existat o serie de cauze pe termen mai lung pentru escaladarea tensiunilor, în principal legate de prăbușirea Imperiului Otoman, problema religiei a fost o sursă mai imediată de conflict care trebuia rezolvată. Disputa privind controlul accesului la locurile religioase din Țara Sfântă între Franța catolică și Rusia ortodoxă a fost o sursă constantă de dezacord între cele două țări timp de mai multe ani.Tensiunea crescândă pe această temă a atins punctul culminant atunci când au avut loc revolte în Betleem, pe atunci o regiune a Imperiului Otoman. În timpul luptelor, mai mulți călugări ortodocși au fost uciși în timp ce se aflau în conflict cu călugării francezi. Țarul a dat vina pentru aceste decese pe turcii care dețineau controlul asupra acestor regiuni.

Țara Sfântă a pus multe probleme, deoarece era domeniul Imperiului Otoman musulman, dar avea și o mare importanță pentru iudaism și creștinism. În Evul Mediu, religia a alimentat cruciadele în încercarea de a controla acest teritoriu, în timp ce biserica creștină s-a fragmentat în confesiuni mai mici, Biserica Ortodoxă Răsăriteană și Biserica Romano-Catolică reprezentând două dintre cele mai mariDin nefericire, cei doi s-au dovedit incapabili să rezolve divergențele, deoarece ambii au revendicat controlul asupra locurilor sfinte; religia ca sursă de conflict și-a arătat din nou prezența.

Otomanii nu erau fericiți că conflictul dintre Franța și Rusia avea loc pe teritoriul lor, așa că sultanul a înființat o comisie care să investigheze revendicările. Franța a făcut sugestia ca bisericile catolică și ortodoxă să aibă control comun asupra locurilor sfinte, dar acest lucru a dus la un impas. Până în 1850, turcii au trimis francezilor două chei de la Biserica Nașterii Domnului, între timpa fost trimis un decret către Biserica Ortodoxă prin care se dădeau asigurări că cheile nu se vor potrivi cu încuietoarea ușii!

Ușa smereniei, intrarea principală în Biserica Nașterii Domnului

Cearta ulterioară pentru cheia de la ușă a escaladat și, până în 1852, francezii au preluat controlul asupra mai multor locuri sfinte. Acest lucru a fost văzut de țar ca o provocare directă atât pentru Rusia, cât și pentru Biserica Ortodoxă. Pentru Nicolae, era simplu: pentru el, protecția creștinilor ortodocși era o prioritate, deoarece mulți dintre ei erau, în opinia sa, tratați ca cetățeni de mâna a doua sub controlul otoman.

Între timp, bisericile însele încercau să își rezolve diferendele și să ajungă la o formă de acord, din păcate nici Nicolae I, nici Napoleon al III-lea nu aveau de gând să dea înapoi. Drepturile minorităților creștine din Țara Sfântă au devenit, prin urmare, un catalizator major pentru iminentul Război din Crimeea. Francezii au continuat să promoveze drepturile romano-catolicilor, în timp ce rușiia sprijinit Biserica Ortodoxă Răsăriteană.

Țarul Nicolae I a emis un ultimatum prin care asigura supușii ortodocși ai Imperiului Otoman sub controlul și protecția sa. De asemenea, prin intermediul unor convorbiri cu ambasadorul britanic George Seymour în ianuarie 1854, a ținut să le demonstreze britanicilor și francezilor că dorința de expansiune a Rusiei nu mai era o prioritate și că dorea pur și simplu să își protejeze comunitățile creștine dinUlterior, țarul l-a trimis pe diplomatul său, prințul Menshikov, într-o misiune specială pentru a cere crearea unui protectorat rus pentru toți creștinii ortodocși din Imperiu, care se ridicau la aproximativ 12 milioane de persoane.

Cu Marea Britanie acționând ca un presupus mediator, se ajungea la un compromis între Nicolae și otomani, însă, după ce au fost discutate și alte cereri, sultanul, care avea sprijinul ambasadorului britanic, a respins orice alt acord. Acest lucru era inacceptabil pentru ambele părți și, odată cu aceasta, se pregătea scena războiului. Otomanii, cu sprijinul continuu al Franței și al Marii Britanii, au declaratrăzboi împotriva Rusiei.

Izbucnirea Războiului Crimeii a fost un punct culminant al unor probleme internaționale pe termen mai lung, alături de conflicte imediate legate de minoritățile creștine din Țara Sfântă. Timp de câțiva ani, puterea exercitată de Imperiul Otoman, aflat în declin, a oferit posibilitatea altor națiuni de a-și extinde baza de putere. În cele din urmă, dorința de putere, teama de concurență și conflictul pe teme religioase s-au dovedit a fi preadificil de rezolvat.

Jessica Brain este o scriitoare independentă specializată în istorie, stabilită în Kent și iubitoare a tot ceea ce este istoric.